Oglinzi

În spatele fiecărei perechi de ochi există o poveste ascunsă.

Am cunoscut ochi frumoşi şi rotunzi, adânci şi micuţi, deschişi şi migdalaţi, veseli şi mari, răniţi şi plini de cearcăne, visători şi albaştri.
Şi erau cei mai frumoşi, erau ca dimineţile de primăvară, încă îmbibate de vapori de vin şi fum de ţigară proaspăt, râsete zgomotoase pe stradă şi mâini împreunate. Petreceri luxoase şi oameni superficiali, ochii îi vedeau prin toate astea, până în răsărit, când plecam împreună către locuri călduroase cu arome puternice cafenii şi gogoşi proaspte.
Erau ca nopţile de vară luminoase, pe un câmp verde, mirosind a proaspăt, a greieri, a rouă şi a lună. Toate petrecerile fără rost planificate în ultima clipă, cu maşini vechi şi frumoase, cântece legendare şi atmosfere psihedelice, gusturi verzi şi parfum de alge putrezite, cântecul scoicilor pe fundal şi vocea mării, îi făceau ochii să zâmbească şi să iubească altfel, mă îmbrăţişa apoi cu totul până adormea luna şi inimile băteau în acelaşi timp.
Ca zilele ploioase de toamnă întunecată şi rece amestecate cu vin roşu, ţigări şi parfum subtil de îmbrăţişări carnale. Pielea înfierbântată, împreună cu mirosul corpurilor îl înnebuneau, devenea al meu cu totul, mi-ar fi oferit şi soarele dacă i l-aş fi cerut.
Ca zilele de iarnă luminoase, vesele, când vedeţi împreună prima zăpadă sănătoasă, iar apoi, la scurt timp, guşti din ea, şi râzi, că n-ai ce face. Când îţi îngheaţă toţi muşchii feţei, degetele picioarelor, şi rămâi blocat cu un zâmbet uriaş pe faţă şi obraji roşii arşi de vânt, atunci ochii aceia perfecţi te privesc în felul lor anume de-a iubi şi te topeşti în profunzime, din tine rămâne o inimă care încă mai pompează sânge, inundând toată zăpada cu roşu. Dar apoi redevii tu, pentru că începi să conştientizezi că doar se joacă.
Erau ca cerul, cu toţi norii lui, cu tot cu curcubee şi cu vase pline de galbeni la capetele lor, şi cu stelele nopţii, regine de argint, şi cu soarele meu, şi priveau marea şi muntele în acelaşi timp.
Ochii îi erau ca două făclii, ardeau în permanenţă, poate, cine ştie, de dorul meu, sau de dorul lumii. Erau ca două dimante în noapte, două flori de gheaţă, de înjunghiau cu o plăcere aproape grotească. Nu puteai să fugi de ei, nici nu ai fi vrut, o dată prins în vraja lor nu puteai scăpa, rămâneai sclavul lor, şi doar o eventuală înţelegere cu diavolul te putea scăpa din capcană. Dar nu şi-ar fi vândut nimeni sufletul pentru ochii săi, erau prea frumoşi, mai frumoşi decât lumea însăşi.
Când priveau cerul, acesta devenea mai albastru. Când priveau oamenii, aceştia deveneau mai buni. Când priveau inimile, acestea băteau mai repede. Când priveau viaţa, aceasta devenea mai frumoasă. Când mă priveau pe mine deveneam totuna cu ei.
Nu clipeau niciodată, şi asta îi făceau atât de atrăgători. Stăteam ore în şir privindu-i, sărutându-i, iubindu-i ca pe nimeni şi nimic altceva.
Dar la un moment dat au rămas închişi. Atunci oamenii n-au mai fost aşa de buni, inimile n-au mai bătut aşa de repede, şi nici viaţa n-a mai fost aşa frumoasă. Dar eu nu m-am schimbat. În ochi a rămas jar, un soare apus, stele stinse, ploi reci, ierni grele, veri înăbuşitoare, primăveri fără flori, dar niciodată goi.
Iubirea pe care o împărtăşeau cu lumea părea că îi face indestructibili, nemuritori, şi nimeni nu se aştepta la sfârşit, nici măcar eu.
Un singur lucru a rămas neschimbat însă, şi acela este Cerul.