Saturday 26 December 2009

Înţelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.

Tuesday 15 September 2009

Superioritatea naturii în faţa omului

Recunosc, am avut o perioadă destul de lungă în care nu ştiam să fiu altfel decât superficială. Dar într-un fel am o scuză, oamenii n-au fost niciodată îngăduitori cu cei ce erau dispuşi să se deschidă. Din cauza asta cred că n-am scris niciodată ceva din inimă, mereu scriam poveştile celorlalţi, descriam lumea prin ochii lor, pompam sângele prin inimile lor în venele mele, respiram aerul prin plămânii lor şi simţeam prin ei. Mă detaşam de mine astfel încât să nu îmi scape vreun strop de suflet printre rândurile pe care le scriam, aşa nimeni nu ar fi reuşit să mă citească cu adevărat, deci nu îmi găsea nimeni punctele slabe, deci nu mă ataca nimeni acolo unde eram vulnerabilă. Dar atunci de ce mai scriam? Nu spuneam nimic cu adevărat pentru că nu credeam mereu în ceea ce scriam. Ieşea falsul la suprafaţă, iar curând aveam să rămân cu niciun subiect de scris, cu niciun fel de inspiraţie de natură exterioară.
Dar motivele sunt agregate biologic - de natură, adică. Şi cum eram suficient de motivată să îmi găsesc adevărata sursă de inspiraţie pentru a-mi satisface pofta de a scrie, am avut o revelaţie, să-i spunem, mi-am dat seama că ar trebui să încep să descriu lumea şi prin ochii mei, să pompez sânge şi cu inima mea, să respir şi prin plămânii mei şi să simt prin mine.
Natura, draga de ea , este pretutindeni, este şi în noi, oricât ar încerca unii să contrazică. Ne controlează pe toţi şi are grijă să existe permanent un echilibru.
Ce sens ar fi avut să mă ascund printre nişte cuvinte care nu erau decât o înşiruire de litere ce nu spuneau nimic, de fapt? Un scriitor adevărat scrie printre rânduri, este ca un cadavru pe masa de autopsie, te lasă să vezi fiecare părticică din interiorul lui. Ce rost mai are să cauţi fericirea, dragostea absolută şi împlinirea dacă nu eşti dispus să rişti? Am descoperit - şi ce bine că suficient de devreme - că riscul cel mai mare este acela de a nu-ţi asuma riscuri.
Tu n-ai decât să fii o victimă a regulilor societăţii şi a nesiguranţei altora, să faci ce vor ei să faci. Te consideri cu mult mai inteligent decât ceilalţi însă niciodată nu ai reuşit să dovedeşti decât contrariul, fiindu-ţi atât de teamă de propria persoană şi de propriile gânduri şi sentimente încât preferi să faci ce spun ceilalţi decât să fii sigur pe tine şi pe ceea ce îţi doreşti de fapt. Evoluţia ta reală cred că va fi atunci când îţi vei da seama de dispreţul şi mila din ochii celui din oglindă.
De acum încolo voi risca pe cât se poate de mult, pe ideea "n-am chiar aşa de multe de pierdut acum" şi voi păşi mai cu tupeu pe drumul către infinitul acela pe care unii îl numesc ideal.

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you;
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or, being lied about, don’t deal in lies,
Or, being hated, don’t give way to hating,
And yet don’t look too good, nor talk too wise;

If you can dream – and not make dreams your master;
If you can think – and not make thoughts your aim;
If you can meet with triumph and disaster
And treat those two imposters just the same;
If you can bear to hear the truth you’ve spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to broken,
And stoop and build ‘em up with wornout tools;

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breath a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: “Hold on”;

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with kings – nor lose the common touch;
If neither foes nor loving friends can hurt you;
If all men count with you, but none too much;
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds’ worth of distance run -
Yours is the Earth and everything that’s in it,
And – which is more – you’ll be a Man my son!


Friday 11 September 2009

Iubita ta găteşte, tu o ajuţi la vise




Poveştile despre cum eram copii şi ne jucam de-a 'Dona şi Dan' sau 'Jack Spintecătorul vs Optimus Primal', despre cum mergeam la furat cireşe şi ieşea nebunul cu puşca după noi, cum făceam floricele, cum ne băteam între noi pe întuneric, cum plângeam la Lion King, despre prima zi de şcoală, despre prima pedeapsă, despre primul sărut, despre cum am crescut, cum am învăţat să fim oameni, cum ne-am îndrăgostit din nimic într-o vară, cum mergeam pe stradă şi zâmbeam degeaba, despre cum făceam lucruri absurde doar pentru că nu le făcea nimeni, despre cum ne plimbam cu căruciorul pe culoar în miezul nopţii, despre cum dansam la metrou împreună ca să îi facem pe ceilalţi să zâmbească, despre cum făceam filmuleţe stupide de care râdeam ore în şir, despre cum ascultam muzică şi ne pierdeam minţile, despre cum făceam poveşti ca să putem adormi, despre cum ne-am pierdut prima oară împreună, despre primul succes, despre primul ţipăt, despre nopţile petrecute împreună, despre primul accident de maşină, despre vacanţele perfecte, despre nopţile când stăteam pe scaune şi râdeam încontinuu, despre cum eram mereu pe aceeaşi lungime de undă, despre dimineţile cu cafea proaspătă şi U2 pe fundal, despre escapadele la mare, despre cuvintele şoptite la ureche, despre sutele de perechi de pantofi, despre toate concertele la care ne doream să mergem, despre sticlele de Tequila promise, despre pachetele de ţigări originiale americane, despre primul cântec la chitară învăţat, despre pacturile noastre, despre darts, despre yumms, despre schimbări, toate sunt poveştile despre mine.

Wednesday 26 August 2009

Accept.

Te-ai otrăvit cu mirosul paielor uscate de pe câmp. Tot ce mai vezi acum sunt umbre rozalii, amestecate cu argint şi voci îndepărtate, vorbindu-ţi. Asculţi tot ce ţi se spune, însă nu poţi replica, nu te poţi mişca. Te afunzi într-un glob de pământ şi simţi cum se înglobează totul şi tu cu restul, precum aluatul de cozonac. Când te pierzi complet devii vopsea şi restul de asemenea, iar când bate soarele peste tine şi tot ce vezi e lumină, atunci ştii că te-ai topit cu restul precum nişte creioane colorate de ceară într-o sferă transparentă. Te priveşti pe tine nu ca într-o oglindă, pentru că tu exact asta eşti - te priveşti aşa cum o oglindă priveşte un om. Nu mai simţi nimic, te-a ridicat cineva de jos dar ai căzut la loc, pentru că nu eşti decât o reflexie, nu exişti, astfel încât nu poţi interacţiona fizic cu cei ce încearcă să te găsească.
E ca şi cum i-ai pune în aceeaşi cameră pe Ieri, Azi şi Mâine. Nu ai cum să ştii ce are să se întâmple.
Te-ai prăbuşit a treia oară şi deja realizezi că eşti precum într-unul din cântecele lui Bowie. Băiatul cu cercei te-a luat de mână şi ţi-a spus să stai drept. Inima ta pompa atât de puţin sânge şi tu totuşi pierdeai atât de mult. Încercai să stai în picioare, dar boala te-a lovit exact acum, iar combinată cu veninul şarpelui îţi putea fi fatală. Noroc cu ochii aceia albaştri şi pielea umedă şi moale, noroc cu buzele acelea roşii şi degetele lungi, te-au trezit din amorţeala aproape dureroasă, care te lăsase victimă unei stări de frică generală, însă lipsită de orice urmă de tremur. Doar sufletul în sine tremura cu totul la gândul că ai părăsit totul pentru fericirea absolută, pentru că vroiai să te dedici ţie însăţi 100%, ţi-era frică să te gândeşti cât de importantă este persoana pentru sine. Şi cum orice muzică, orice sunet de greiere ascuns printre draperii din fân uscat, este racheta ta către propria-ţi ciudăţenie spaţială în care nu există vid sau antimaterie, exişti tu în propria lumină sau propriul întuneric. Eşti singurul care poate ajusta binele sau răul, care poate decide ce trebuie şi ce nu trebuie. Eşti propriul tău dumnezeu în propriul tău cap.- I accept chaos. I don't know whether it accepts me.
- Yeah it's chaos, it's clocks, it's watermelons. It's everything.

Thursday 4 June 2009

Eternitate sau moarte

E timpul.

***
Fata cu ochii adânci m-a văzut şi mi-a zâmbit. Avea părul sărutat de soare şi mângâiat de vânturi, cu parfum de floarea soarelui şi Nina Ricci. Stropi de nisip pe faţă, pistruii îi ofereau statutul de nepământean, aruncaţi pe nas şi obrajii-i de porţelan. Avea oase subţiri, păreau din ceară moale, unduindu-se împreună cu rochia-i albă până în pământ. Zâmbete largi oferea dânsa trecătorilor, care adesea se opreau o clipă sau două - nu mai mult- să îi sărute încheietura subţire. Oferea hipnoză printr-o singură clipire a genelor sale lungi până la cer şi înapoi. Avea mereu cu ea o inimă de hârtie, pe care o purta în fiecare minut al nopţii şi al zilei. Nici ploaia nu izbutea să îi distrugă lucrul cel mai de preţ.
Inima de hârtie avea viaţă. Avea sentimente, emoţii, gânduri şi dorinţe. Inima de hârtie ştia să plângă. Uneori plângea atât de tare încât se uda toată, iar A. trebuia să aibe grijă de ea, să îşi revină, să o usuce, ca nu cumva să se rupă şi să se destrame în mii de bucăţele mici. Inima ei ştia să plângă.
Fata cu ochii adânci m-a văzut şi mi-a zâmbit. M-am îndrăgostit de ea şi i-am oferit luna de pe cer. A acceptat cu o condiţie. Şi-a dorit toate stelele să fie numai ale ei. Şi-a dorit ca Soarele să strălucească numai pentru ea, şi-a dorit ca Soarele să se întâlnească cu Luna. Aşa a venit sfârşitul lumii. Ne-am ascuns cu toţii într-o cameră fără timp. Cameră în care nu există dimensiuni, în care există un singur ceas care stă pe loc. Timpul stă pe loc. Timpul ne aşteaptă.
Pe fereastră baloane uriaşe zboară, timpul stă pe loc, iar noi suntem în trecut şi în viitor simultan. Percepem clipa ca pe nimic. În cameră nu există materie. Totul e creat din vopsea şi din apă, şi din pensule. Când plouă în lumea ei culoarea dispare, iar când apare Soarele, vopseaua se amestecă şi noi toţi devenim o pată de culoare, definim viaţa ca fiind amestecul omogen de suflet şi vopsea.
Fata cu ochii adânci m-a văzut şi mi-a zâmbit. S-a apropiat de mine şi mi-a tatuat sărutul ei pe gâtul meu. M-a prins de mână şi m-a dus în lume. În camera în care timpul nu merge, nu există nici lumină nici întuneric. Există viaţă, existăm noi, prizonierii ei, ne-a răpit cu o clipire, cu un zâmbet, cu o atingere, cu un sărut acid. Un scarabeu ne-a luat în spate şi ne-am dus cu vântul şi soarele în faţă, cu dimineaţa înainte şi sufletul cât casa.
Mi-am uitat nefericirea şi necazurile în cameră, dar nu-i nimic, mă ajută ea să le regăsesc...

I-am surprins privirea pe stradă şi i-am zâmbit. Purta o cămaşă gri deschisă la primii doi nasturi. Era dezordonat, cu părul vâlvoi, dar într-un mod simpatic, şi cu tristeţea adânc cicatrizată în chipul său, fuma mereu şi mâinile sale transpirau mereu. A răspuns zâmbetului meu şi mi-a desenat pe o hârtie Luna, şi mi-a spus că e a mea. I-am cerut universul, şi mi l-a oferit. Atunci el a crezut că sunt ca toate celelalte. Că mă poate iubi, şi că îl pot iubi înapoi. A căzut în plasă, a devenit un alt punct din inima mea de hârtie. V-am spus că am o inimă de hârtie? Are patru camere, adimensionale, în care locuiesc oamenii. Uneori plâng, şi când inima mea nu mai face faţă, plânge şi ea. V-am spus că inima mea are suflet? Şi dorinţe? Uneori plânge singură, şi trebuie să am grijă să nu se strice de tot de la atâtea lacrimi. Dar m-am obişnuit. Uneori îi spun că o iubesc şi se linişteşte.
Am cunoscut în anul 4532 un scarabeu. Mi-a spus că suntem unul şi acelaşi suflet, însă nu l-am crezut. Mi-a spus că îl iubesc atât tocmai pentru că mă iubesc pe mine. L-am luat pe I. cu mine şi am plecat pe scarabeu în Egipt. Am intrat într-o clădire ce avea la intrare uşi rotative. Ne-am învârtit atât de repede încât am reuşit să ne întoarcem în timp. Ne-am întâlnit cu Ra, şi i-am spus că e al meu, că I. mi l-a oferit. De-atunci e întuneric mereu. Şi Luna s-a întristat. De-acum e singură, nici stele nu mai are. Le-am luat tot, tuturor. V-am furate visele, şi dorinţele, şi le-am făcut ale mele. Acum eu vă ţin pe toţi prizonieri într-o cameră în care plouă mereu şi curge vopseaua. Acum inima mea de hârtie a plecat spre Ţara Rece, şi voi împreună cu ea.
Lună tristă,
Din tot cerul negru, uriaş,
Toată singură,
Pleacă-ţi capul şi plângi.
Lună tristă,
În noaptea fără timp,
N-ai decât să dormi,
Dar n-ai să mori niciodată.
M-a luat cu ea în Egipt şi mi-a explicat totul. Acum suntem toţi în Ţara Rece şi aşteptăm lacrimile ei fierbinţi, aşteptăm ca inima ei de hârtie să bată din nou şi să ne întoarcem în închisoarea ei atât de dulce şi să ştim că nu există timp sau mişcare. Aşteptăm bătăi de inimă.
***
E timpul.

Wednesday 3 June 2009

Crime

- Din prima zi de când am văzut-o am ştiut că ea este aleasa de cum s-a holbat în ochii mei şi a zâmbit, iar buzele-i erau de culoarea trandafirilor, ei cresc lângă râu, sîngerii şi sălbatici.
- Când a bătut la uşa mea şi a intrat în cameră, tremuratul meu a eşuat în îmbrăţişarea lui puternică. El avea să fie primul meu bărbat, şi cu mâna atent mi-a şters lacrimile ce mi se prelingeau pe faţă.

- A doua zi i-am adus o floare. Era mai frumoasă decât orice altă femeie pe care am văzut-o. Am întrebat, "Ştii unde cresc trandafirii sălbatici? Atât de dulci şi roşii şi liberi?"
- A doua zi a venit cu un singur trandafir. A spus: " Îmi dai mie pierderile şi tristeţea ta?". Am dat din cap, şi în timp ce eram întinsă pe pat a spus " Dacă îţi arăt trandafirii, mă vei urma?"

- A treia zi m-a dus la râu, mi-a arătat trandafirii şi ne-am sărutat. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost un murmur, în timp ce el stătea zâmbind deasupra mea cu o piatră în pumnul său.
- În ultima zi am dus-o unde trandafirii sălbatici cresc. Şi ea stătea întinsă pe mal, vântul uşor ca un hoţ, când am sărutat-o de despărţire şi i-am spus "Orice e frumos trebuie să moară", şi m-am aplecat deasupra ei şi i-am pus un trandafir sălbatic între buze.

- Mi se spune Trandafirul Sălbatic, dar numele meu a fost Elisa Day. De ce mi se spune Trandafirul Sălbatic nu ştiu, pentru că numele meu a fost Elisa Day.


- Vino jos, Henry şi stai cu mine toată noaptea! Ştii că nu vei găsi nicio altă fată în toată lumea care să se compare cu mine!

Şi vântul a urlat, şi vântul a suflat.

- Nu pot să cobor, şi nici n-am s-o fac, să stau toată noaptea cu tine. Căci pe fata pe care o am acolo o iubesc cu mult mai mult decât pe tine.

Şi vântul a urlat, şi vântul a suflat.



S-a aplecat peste gard doar pentru un sărut, sau două, şi cu un briceag ţinut în mâna sa, l-a străpuns, şi l-a străpuns.

Şi vântul a răcnit, şi vântul a suspinat.

Vino să îl apuci de mâinile sale albe ca de ceară, vino să îl apuci de picioarele sale. Apoi aruncă-l în fântâna atât de adâncă, ce are mai mult de 30 de metri adâncime.

Şi vântul a urlat, şi vântul a suflat.

- Rămâi acolo, pentru totdeauna, Henry. Până când carnea are să îţi cadă de pe oase, pentru că fata pe care o ai acolo poate să te aştepte o eternitate până să te întorci acasă.

Şi vântul a urlat, şi vântul a suflat.

O pasăre s-a aşezat pe Henry.

Monday 25 May 2009

Ştiu...

Ca pensula pentru vopsea, ca tatuajul pentru marinari, ca tortul la o zi de naştere, ca un mărţişor de 1 Martie, ca florile pentru primăvară, ca nisipul pentru plajă, ca ploaia pentru secetă, ca aparatul de foto pentru o fotografie, ca lumina pentru întuneric, ca pantofii pentru mine, ca frunzele pentru copaci, ca apa pentru piscină, ca zăpada pentru pârtie, ca Biblia pentru creştinism, ca scarabeii pentru egipteni, ca filmele pentru tine, ca publicul pentru o trupă, ca nunta pentru o mireasă, ca o chitară pentru Hendrix, ca măştile pentru Veneţia, ca soarele pentru răsărit, ca făina pentru pâine, ca sarea în bucate, ca ploaia pentru toamnă, ca BigBang-ul pentru univers, ca celula pentru organism, ca luna pentru un prizonier, ca cerul pentru păsări, ca bomboanele pentru copii, ca mâncarea pentru ardeleni, ca romantismul pentru Franţa, ca turnul din Pisa pentru Italia, ca Mario pentru copilăria noastră, ca Queen pentru Wembley, ca whiskey-ul pentru Janis Joplin, ca Elvis pentru Las Vegas, ca versurile pentru Bob Dylan, ca piciorul pentru pantofi, ca morcovii pentru iepuri, ca bisturiul pentru medici, Edgar Allan Poe pentru simbolism, ca Hemingway pentru descrieri, ca Immanuel Kant pentru etică, ca sfârşiturile pentru noi începuturi, ca zâmbetele de revedere, ca lacrimile de fericire, ca luna pentru noapte, ca norii pentru ploaie, ca roua pentru dimineaţă, ca mingea pentru fotbal, ca inelul pentru loodnă, ca cifrele pentru matematică, ca cinematografele pentru filme, ca mărul pentru Eva, ca Windows pentru computer.

...cine eşti

Tuesday 19 May 2009

Lucrurile care dispar, unde se duc?


Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?
Lucrurile care dispar, unde se duc?



Căutăm fericirea în pantofii de pe Calea Victoriei, în cafelele scumpe, în corturile de pe plajă, în cuvintele celorlalţi, în complimente, în speranţe, în vise, în filmele la cinema, în concertele de pe stadioane, în fotografii, în tequila, în Raluca, în jogging, între cearşafuri, în mâncare, în călătorii, în ieşit la o bere în oraş, în desene, în dans, în cărţi, într-un caiac, în Dragobete, într-un Bounty, într-un buchet de flori, într-un zâmbet, într-un pahar de vin, într-o chitară, într-o păturică multicoloră, într-o cutie sigilată, într-un cont la bancă, în petreceri, în gropile de pe stradă, în copii dintr-un parc, într-o brăţară galbenă, într-o scrisoare, într-o despărţire, în lacrimi, într-o fereastră, în grădini de flori, în bătrânei simpatici, în note proaste, în probleme, în ţipete, în alinări, în amintiri, în nostalgie, în ursuleţi polari, în Optimus Primal, în jocuri, într-o porţie de hamsii luată pe ascuns, în opera completă a lui Edgar Allan Poe, în garsoniera de pe Daniel Barcianu, într-un apartament de pe la Muncii, în soare, în ochii vecinului de vis-a-vis. Dacă am privi în oglindă, cred că am găsi tot ce căutăm atât de înverşunaţi.



Wednesday 22 April 2009

Oglinzi

În spatele fiecărei perechi de ochi există o poveste ascunsă.

Am cunoscut ochi frumoşi şi rotunzi, adânci şi micuţi, deschişi şi migdalaţi, veseli şi mari, răniţi şi plini de cearcăne, visători şi albaştri.
Şi erau cei mai frumoşi, erau ca dimineţile de primăvară, încă îmbibate de vapori de vin şi fum de ţigară proaspăt, râsete zgomotoase pe stradă şi mâini împreunate. Petreceri luxoase şi oameni superficiali, ochii îi vedeau prin toate astea, până în răsărit, când plecam împreună către locuri călduroase cu arome puternice cafenii şi gogoşi proaspte.
Erau ca nopţile de vară luminoase, pe un câmp verde, mirosind a proaspăt, a greieri, a rouă şi a lună. Toate petrecerile fără rost planificate în ultima clipă, cu maşini vechi şi frumoase, cântece legendare şi atmosfere psihedelice, gusturi verzi şi parfum de alge putrezite, cântecul scoicilor pe fundal şi vocea mării, îi făceau ochii să zâmbească şi să iubească altfel, mă îmbrăţişa apoi cu totul până adormea luna şi inimile băteau în acelaşi timp.
Ca zilele ploioase de toamnă întunecată şi rece amestecate cu vin roşu, ţigări şi parfum subtil de îmbrăţişări carnale. Pielea înfierbântată, împreună cu mirosul corpurilor îl înnebuneau, devenea al meu cu totul, mi-ar fi oferit şi soarele dacă i l-aş fi cerut.
Ca zilele de iarnă luminoase, vesele, când vedeţi împreună prima zăpadă sănătoasă, iar apoi, la scurt timp, guşti din ea, şi râzi, că n-ai ce face. Când îţi îngheaţă toţi muşchii feţei, degetele picioarelor, şi rămâi blocat cu un zâmbet uriaş pe faţă şi obraji roşii arşi de vânt, atunci ochii aceia perfecţi te privesc în felul lor anume de-a iubi şi te topeşti în profunzime, din tine rămâne o inimă care încă mai pompează sânge, inundând toată zăpada cu roşu. Dar apoi redevii tu, pentru că începi să conştientizezi că doar se joacă.
Erau ca cerul, cu toţi norii lui, cu tot cu curcubee şi cu vase pline de galbeni la capetele lor, şi cu stelele nopţii, regine de argint, şi cu soarele meu, şi priveau marea şi muntele în acelaşi timp.
Ochii îi erau ca două făclii, ardeau în permanenţă, poate, cine ştie, de dorul meu, sau de dorul lumii. Erau ca două dimante în noapte, două flori de gheaţă, de înjunghiau cu o plăcere aproape grotească. Nu puteai să fugi de ei, nici nu ai fi vrut, o dată prins în vraja lor nu puteai scăpa, rămâneai sclavul lor, şi doar o eventuală înţelegere cu diavolul te putea scăpa din capcană. Dar nu şi-ar fi vândut nimeni sufletul pentru ochii săi, erau prea frumoşi, mai frumoşi decât lumea însăşi.
Când priveau cerul, acesta devenea mai albastru. Când priveau oamenii, aceştia deveneau mai buni. Când priveau inimile, acestea băteau mai repede. Când priveau viaţa, aceasta devenea mai frumoasă. Când mă priveau pe mine deveneam totuna cu ei.
Nu clipeau niciodată, şi asta îi făceau atât de atrăgători. Stăteam ore în şir privindu-i, sărutându-i, iubindu-i ca pe nimeni şi nimic altceva.
Dar la un moment dat au rămas închişi. Atunci oamenii n-au mai fost aşa de buni, inimile n-au mai bătut aşa de repede, şi nici viaţa n-a mai fost aşa frumoasă. Dar eu nu m-am schimbat. În ochi a rămas jar, un soare apus, stele stinse, ploi reci, ierni grele, veri înăbuşitoare, primăveri fără flori, dar niciodată goi.
Iubirea pe care o împărtăşeau cu lumea părea că îi face indestructibili, nemuritori, şi nimeni nu se aştepta la sfârşit, nici măcar eu.
Un singur lucru a rămas neschimbat însă, şi acela este Cerul.

Tuesday 7 April 2009

Old habbits die hard

Cred că fiecare om de pe planetă are o persoană pe care o iubeşte altfel decât pe toate celelalte la un loc. O persoană care este atât de nepotrivită, de rea, de urâtă, de morocănoasă, de nesimţită, de nerecunoscătoare, şi totuşi pune atâta amprentă pe viaţa ta, neintenţionat. O persoană pe care o iubeşti mai ales pentru defectele sale unice, căci calităţi are toată lumea.
Te aşteaptă, iar tu, după fiecare dezamăgire, după fiecare lucru pierdut, după fiecare supărare, te întorci la locul de unde ai pornit, la ea. Iar apoi, la rândul ei, aşteaptă, şi timpul nu contează, pentru că ştiţi deja viitorul. Aştepţi pentru că aşa trebuie, şi nu pentru că te-ar ruga - pentru că nu o face.
Teoretic sună bine, să ştii că ai pe cineva acolo indiferent ce se întâmplă, că nu vă vorbiţi luni de zile, sau ani, şi apoi, nimic nu se schimbă, nici măcar voi...Sună bine când spui că ai pe cineva la care să te întorci. Dar e mai mult de atât. E o obligaţie, sunteţi legaţi, jucaţi totul pe o singură carte, jucaţi un "blind", nu ştiţi ce v-aşteaptă. Poate asta face această călătorie mai incitantă, dar este incredibil de grea şi mi-e teamă că se va sfârşi înainte de vreme, o dată cu unul dintre voi.
Cel mai greu cred că este să ştii că va pleca la un moment dat. Şi nu te va mai putea aştepta, şi nici tu. Şi va pleca, vei pleca şi tu, şi abia atunci vă veţi schimba.
Şi ea va spera mereu că vă veţi revedea, să beţi cafeaua aia pe care aveai să i-o dai. Şi te sună şi vă vedeţi şi ai să îi cumperi toate nimicurile de care i-ai pomenit de-alungul anilor. Şi veţi fi din nou voi. Şi abia atunci, veţi şti cu adevărat viitorul. Veţi şti că aţi fost făcuţi să rămâneţi împreună, să fiţi cei mai buni prieteni, să aveţi prieteni ipocriţi şi superficiali de care să râdeţi pentru că nu ştiu să se ascundă. Şi tu vei fi deştept, şi nu vei dormi niciodată, şi când te vei simţi singur nu se va mai pune problema că îţi calci pe orgoliu, şi o vei suna. Ea va fi alături de soţul ei pe care îl detestă, va avea o carieră de succes. Tot ce iubea la persoane se va stinge cu timpul, şi în momentul în care îi vei telefona, în ea o să reînvie acea veche flacără. Şi îţi va spune secretul acelei melodii, şi tu îi vei explica ei primul vostru dans împreună, când era soare afară şi voi nu ştiaţi ce-s grijile.
O cafea neagră, fără zahăr, la 4 dimineaţa într-un "diner" de prin occident, şi toate poveştile voastre, atât cele petrecute împreună, cum te-a învăţat să ţii pe cineva de mână, cum îţi băteai joc de ea, cum se supăra şi apoi îi trecea, şi te ruga să o iei în braţe, şi tu o făceai. Şi aveaţi planuri, şi condiţii, şi declaraţii, la care tu, cu trecerea anilor, ai renunţat.
O cafea cu lapte, cu două de zahăr, şi poveştile voastre separate. Tu nu prea ai făcut nimic în tot acest timp, şi te simţi stânjenit, chiar dacă e vorba de ea aici. Îţi va spune că aveai dreptate cu toate lucrurile pe care le spuneai uneori, fără să le crezi. Şi va spune tot ce simte, pentru că e vorba de tine aici. Întotdeauna aţi fost doi poli opuşi. Viaţa ei este aşa cum te aşteptai, dar uneori e fericită. Tu nu eşti niciodată, şi din cauza asta cauţi tot ceea ce era familiar pentru tine cândva. N-ai nici soţie, nici copii, nici prieteni. Eşti singur într-o ţară în care ai crezut că vrei să mergi, ţară pe care cu anii ai început să o deteşti. Ai mulţi bani, dar n-ai ce să faci cu ei.
Îşi aminteşte cum s-a simţit prima oară când n-ai băgat-o în seamă. Şi tu te prefaci că n-ai greşit niciodată faţă de ea. Ai noroc că te iartă mereu, chiar dacă o răneşti mai tot timpul.
Şi o dată cu dimineţile pline de cafea, cu râsetele, cu lacrimile şi cuvintele nespuse, găseşti ceva ce credeai că ai pierdut, ... . Şi îţi plac lucrurile pe care le cunoşti. Ai prefera să rămâi pe loc, fix în această clipă, să îi spui că îţi pare rău pentru tot ce îi spuneai, pentru tot ce îi făceai, şi că îţi pare tare bine că te-a scos din nisipurile mişcătoare în care te tot afundai. Ea îţi va zâmbi şi va voi să te strângă tare tare în braţe, însă eşti neobişnuit cu asta şi o dai la o parte. Se va simţi stânjenită, dar ştii că te va ierta. Îi faci şi o glumă, să îi treacă.
- Te-ai maturizat, ...! Şi mă bucură tare mult.
- Mi-a fost dor de tine.



Plecăm la mare mâine dimineaţă?


Saturday 4 April 2009

"Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde altţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus - tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin."

Ernest Hemingway