Eternitate sau moarte

E timpul.

***

Fata cu ochii adânci m-a văzut şi mi-a zâmbit. Avea părul sărutat de soare şi mângâiat de vânturi, cu parfum de floarea soarelui şi Nina Ricci. Stropi de nisip pe faţă, pistruii îi ofereau statutul de nepământean, aruncaţi pe nas şi obrajii-i de porţelan. Avea oase subţiri, păreau din ceară moale, unduindu-se împreună cu rochia-i albă până în pământ. Zâmbete largi oferea dânsa trecătorilor, care adesea se opreau o clipă sau două - nu mai mult- să îi sărute încheietura subţire. Oferea hipnoză printr-o singură clipire a genelor sale lungi până la cer şi înapoi. Avea mereu cu ea o inimă de hârtie, pe care o purta în fiecare minut al nopţii şi al zilei. Nici ploaia nu izbutea să îi distrugă lucrul cel mai de preţ.
Inima de hârtie avea viaţă. Avea sentimente, emoţii, gânduri şi dorinţe. Inima de hârtie ştia să plângă. Uneori plângea atât de tare încât se uda toată, iar A. trebuia să aibe grijă de ea, să îşi revină, să o usuce, ca nu cumva să se rupă şi să se destrame în mii de bucăţele mici. Inima ei ştia să plângă.
Fata cu ochii adânci m-a văzut şi mi-a zâmbit. M-am îndrăgostit de ea şi i-am oferit luna de pe cer. A acceptat cu o condiţie. Şi-a dorit toate stelele să fie numai ale ei. Şi-a dorit ca Soarele să strălucească numai pentru ea, şi-a dorit ca Soarele să se întâlnească cu Luna. Aşa a venit sfârşitul lumii. Ne-am ascuns cu toţii într-o cameră fără timp. Cameră în care nu există dimensiuni, în care există un singur ceas care stă pe loc. Timpul stă pe loc. Timpul ne aşteaptă.
Pe fereastră baloane uriaşe zboară, timpul stă pe loc, iar noi suntem în trecut şi în viitor simultan. Percepem clipa ca pe nimic. În cameră nu există materie. Totul e creat din vopsea şi din apă, şi din pensule. Când plouă în lumea ei culoarea dispare, iar când apare Soarele, vopseaua se amestecă şi noi toţi devenim o pată de culoare, definim viaţa ca fiind amestecul omogen de suflet şi vopsea.
Fata cu ochii adânci m-a văzut şi mi-a zâmbit. S-a apropiat de mine şi mi-a tatuat sărutul ei pe gâtul meu. M-a prins de mână şi m-a dus în lume. În camera în care timpul nu merge, nu există nici lumină nici întuneric. Există viaţă, existăm noi, prizonierii ei, ne-a răpit cu o clipire, cu un zâmbet, cu o atingere, cu un sărut acid. Un scarabeu ne-a luat în spate şi ne-am dus cu vântul şi soarele în faţă, cu dimineaţa înainte şi sufletul cât casa.
Mi-am uitat nefericirea şi necazurile în cameră, dar nu-i nimic, mă ajută ea să le regăsesc...

I-am surprins privirea pe stradă şi i-am zâmbit. Purta o cămaşă gri deschisă la primii doi nasturi. Era dezordonat, cu părul vâlvoi, dar într-un mod simpatic, şi cu tristeţea adânc cicatrizată în chipul său, fuma mereu şi mâinile sale transpirau mereu. A răspuns zâmbetului meu şi mi-a desenat pe o hârtie Luna, şi mi-a spus că e a mea. I-am cerut universul, şi mi l-a oferit. Atunci el a crezut că sunt ca toate celelalte. Că mă poate iubi, şi că îl pot iubi înapoi. A căzut în plasă, a devenit un alt punct din inima mea de hârtie. V-am spus că am o inimă de hârtie? Are patru camere, adimensionale, în care locuiesc oamenii. Uneori plâng, şi când inima mea nu mai face faţă, plânge şi ea. V-am spus că inima mea are suflet? Şi dorinţe? Uneori plânge singură, şi trebuie să am grijă să nu se strice de tot de la atâtea lacrimi. Dar m-am obişnuit. Uneori îi spun că o iubesc şi se linişteşte.
Am cunoscut în anul 4532 un scarabeu. Mi-a spus că suntem unul şi acelaşi suflet, însă nu l-am crezut. Mi-a spus că îl iubesc atât tocmai pentru că mă iubesc pe mine. L-am luat pe I. cu mine şi am plecat pe scarabeu în Egipt. Am intrat într-o clădire ce avea la intrare uşi rotative. Ne-am învârtit atât de repede încât am reuşit să ne întoarcem în timp. Ne-am întâlnit cu Ra, şi i-am spus că e al meu, că I. mi l-a oferit. De-atunci e întuneric mereu. Şi Luna s-a întristat. De-acum e singură, nici stele nu mai are. Le-am luat tot, tuturor. V-am furate visele, şi dorinţele, şi le-am făcut ale mele. Acum eu vă ţin pe toţi prizonieri într-o cameră în care plouă mereu şi curge vopseaua. Acum inima mea de hârtie a plecat spre Ţara Rece, şi voi împreună cu ea.

Lună tristă,
Din tot cerul negru, uriaş,
Toată singură,
Pleacă-ţi capul şi plângi.
Lună tristă,
În noaptea fără timp,
N-ai decât să dormi,
Dar n-ai să mori niciodată.

M-a luat cu ea în Egipt şi mi-a explicat totul. Acum suntem toţi în Ţara Rece şi aşteptăm lacrimile ei fierbinţi, aşteptăm ca inima ei de hârtie să bată din nou şi să ne întoarcem în închisoarea ei atât de dulce şi să ştim că nu există timp sau mişcare. Aşteptăm bătăi de inimă.

***

E timpul.