Te-ai otrăvit cu mirosul paielor uscate de pe câmp. Tot ce mai vezi acum sunt umbre rozalii, amestecate cu argint şi voci îndepărtate, vorbindu-ţi. Asculţi tot ce ţi se spune, însă nu poţi replica, nu te poţi mişca. Te afunzi într-un glob de pământ şi simţi cum se înglobează totul şi tu cu restul, precum aluatul de cozonac. Când te pierzi complet devii vopsea şi restul de asemenea, iar când bate soarele peste tine şi tot ce vezi e lumină, atunci ştii că te-ai topit cu restul precum nişte creioane colorate de ceară într-o sferă transparentă. Te priveşti pe tine nu ca într-o oglindă, pentru că tu exact asta eşti - te priveşti aşa cum o oglindă priveşte un om. Nu mai simţi nimic, te-a ridicat cineva de jos dar ai căzut la loc, pentru că nu eşti decât o reflexie, nu exişti, astfel încât nu poţi interacţiona fizic cu cei ce încearcă să te găsească.
E ca şi cum i-ai pune în aceeaşi cameră pe Ieri, Azi şi Mâine. Nu ai cum să ştii ce are să se întâmple.
Te-ai prăbuşit a treia oară şi deja realizezi că eşti precum într-unul din cântecele lui Bowie. Băiatul cu cercei te-a luat de mână şi ţi-a spus să stai drept. Inima ta pompa atât de puţin sânge şi tu totuşi pierdeai atât de mult. Încercai să stai în picioare, dar boala te-a lovit exact acum, iar combinată cu veninul şarpelui îţi putea fi fatală. Noroc cu ochii aceia albaştri şi pielea umedă şi moale, noroc cu buzele acelea roşii şi degetele lungi, te-au trezit din amorţeala aproape dureroasă, care te lăsase victimă unei stări de frică generală, însă lipsită de orice urmă de tremur. Doar sufletul în sine tremura cu totul la gândul că ai părăsit totul pentru fericirea absolută, pentru că vroiai să te dedici ţie însăţi 100%, ţi-era frică să te gândeşti cât de importantă este persoana pentru sine. Şi cum orice muzică, orice sunet de greiere ascuns printre draperii din fân uscat, este racheta ta către propria-ţi ciudăţenie spaţială în care nu există vid sau antimaterie, exişti tu în propria lumină sau propriul întuneric. Eşti singurul care poate ajusta binele sau răul, care poate decide ce trebuie şi ce nu trebuie. Eşti propriul tău dumnezeu în propriul tău cap.
- I accept chaos. I don't know whether it accepts me.
- Yeah it's chaos, it's clocks, it's watermelons. It's everything.
E ca şi cum i-ai pune în aceeaşi cameră pe Ieri, Azi şi Mâine. Nu ai cum să ştii ce are să se întâmple.
Te-ai prăbuşit a treia oară şi deja realizezi că eşti precum într-unul din cântecele lui Bowie. Băiatul cu cercei te-a luat de mână şi ţi-a spus să stai drept. Inima ta pompa atât de puţin sânge şi tu totuşi pierdeai atât de mult. Încercai să stai în picioare, dar boala te-a lovit exact acum, iar combinată cu veninul şarpelui îţi putea fi fatală. Noroc cu ochii aceia albaştri şi pielea umedă şi moale, noroc cu buzele acelea roşii şi degetele lungi, te-au trezit din amorţeala aproape dureroasă, care te lăsase victimă unei stări de frică generală, însă lipsită de orice urmă de tremur. Doar sufletul în sine tremura cu totul la gândul că ai părăsit totul pentru fericirea absolută, pentru că vroiai să te dedici ţie însăţi 100%, ţi-era frică să te gândeşti cât de importantă este persoana pentru sine. Şi cum orice muzică, orice sunet de greiere ascuns printre draperii din fân uscat, este racheta ta către propria-ţi ciudăţenie spaţială în care nu există vid sau antimaterie, exişti tu în propria lumină sau propriul întuneric. Eşti singurul care poate ajusta binele sau răul, care poate decide ce trebuie şi ce nu trebuie. Eşti propriul tău dumnezeu în propriul tău cap.
- I accept chaos. I don't know whether it accepts me.- Yeah it's chaos, it's clocks, it's watermelons. It's everything.
Intr-o zi ca orice alta totul a fost diferit.
ReplyDeletestiu daca ceea ce ai simtit tu a fost o stare de confuzie generala sau de luciditate generala.
ReplyDeletedomnisoara,apuca-te din nou de scris,pentru ca imi place ce citesc.imi place cine esti tu,de fapt,dar redai asta si in scris.it's a gift,don't waste it :)
ReplyDelete